Prezentare Medjugorje

Prezentarea locului

Parohia Međugorje, din Bosnia-Herţegovina, situată-n sud-vestul oraşului Mostar, se află pe paralela 43, la fel ca şi oraşul Assisi. Regiunea poartă numele unuia dintre cele cinci mici sate din care este compusă: Međugorje, Bijakovići, Vionica, Miletina şi Šurmanci. Numele satului înseamnă între munţi.
Viaţa nu era uşoară în nici unul din cele cinci sate ale regiunii Međugorje; sătenii lucrau în vii şi pe câmpurile de tutun.
Parohul Bernardin Smoljan, care asemeni celorlalţi suferea de foame, în intenţia de a-şi ţine enoriaşii cât mai uniţi posibil, a făcut promisiunea de a construi o cruce mare pe muntele Šipovac, în memoria celor 1900 de ani trecuţi de la moartea pe cruce a Mântuitorului. Prin acest gest, el dorea să-ncredinţeze lui Christos toată parohia sa, protejând-o astfel de orice rău, dar mai ales de grindina care cădea deseori în acele locuri, distrugând viile şi plantaţiile de tutun.
Enoriaşii primiră cu entuziasm ideea. Crucea, înaltă de 10m, a fost construită de dulgherii locali Ante Dugandžić şi Nikola Vasilj-Grlić în anul 1933. În interiorul crucii a fost depusă o relicvă provenind din Crucea lui Christos, adusă de la Roma.
Începând din acel moment, muntele Šipovac s-a numit Križevac.

Credincioşii din parohia Međugorje nu au lăsat niciodată Crucea să vegheze singură asupra satului, ci încă de la început, au avut loc pelerinaje în tăcere pe munte. Când cineva avea o durere în suflet, urca pe Križevac. Se târa în genunchi pe pietrele ascuţite din jurul Crucii şi o înconjura de 33 de ori. Părintele Smoljan dori să construiască şi o biserică mai mare, dar din lipsamijloacelor necesare, reuşi să toarne doar fundaţia. Arhitectul Stjepan Podhorski, din Zagreb, schiţă primul plan al bisericii. În acea perioadă, de dinaintea celui de-al doilea război mondial, s-a început construcţia unei biserici mult prea mari pentru un sat atât de mic. Se spune însă că arhitectul a afirmat că a proiectat o biserică despre care era sigur că într-o zi va fi neîncăpătoare.
Anii treceau şi construcţia bisericii, începută înainte de război, se oprise la fundaţie, peste care creştea déjà iarba. Cererea de redeschidere a şantierului a fost, până în 1966, în mod repetat respinsă de autorităţile regionale. Imediat ce s-a obţinut permisul de construire, toţi enoriaşii au dat o mână de ajutor la ridicarea bisericii, îndeplinind diferite munci sau contribuind cu bani. Un ajutor substanţial a venit din partea muncitorilor ce rămăseseră la lucru în afara ţării. Astfel se ridică o biserică mare, cu două clopotniţe. De o parte şi de alta se înalţă către clopote câte zece ferestre, ce ne poartă cu gândul la cele 20 de secole de creştinism.